Cind am inceput stagiul de respirator, ultimul din anul IV, eram extrem de incintata. Faceam doar “respirator la Filaret”, si, dupa cum avea sa ne zica ulterior si profu’, asta nu e de ici de colo. Bucuria n-a tinut mult insa ( de fapt, a tinut doar citeva ore din prima zi); la repartitia pe asistenti am aflat ca noi vom fi grupa ” sacrificata” care nu va face stagiul in Institutul de pe Viilor ci la pavilionul IV de linga parcul Tineretului. Asta dupa ce toata lumea ne laudase spitalul asta, asistentii, dotarile, cazuistica, modul de tratament al studentului, al pacientilor,tot, si dupa ce profu’ la cursul introductiv ne prezentase multitudinea de chestii interesante si oarecum unice pe care le fac ei acolo si ne vorbise despre laboratorul de polisomnografie…Trebuia sa mergem la mama naibii; nu mai ajungeam de acasa direct cu tramvaiul in 15 minute; trebuia sa batem distanta Zerlendi-Nasta; trebuia sa ne luam adio de la toate investigatiile si pacientii interesanti. Trebuia sa…. nici nu stiam exact ce trebuia sa, in afara de faptul ca trebuia sa “parasim cladirea”. Prima dezamagire a fost insa infinit mai mica decit cea de-a doua, pe care am avut-o cind am ajuns la locul respectiv.
Pavilionul IV Zerlendi al Institutului de Pneumoftiziologie Marius Nasta este undeva intre parcul Carol si parcul Tineretului, pe calea Serban Voda. Celalalt reper primit a fost “statia de autobuz Adesgo…. daca veti reusi sa treceti de parcul Carol, ca de obicei studentii se pierd pe acolo….”. Am ajuns in fata unei porti verzi, darapanate, in dosul careia se vedea ceva ce parea a fi o gradina. Am trecut de multe ori prin fata acelei porti si mi-am imaginat intotdeauna ca in spatele ei e o curte cu o casa parasita, napadita de plante si verdeata si unde nu mai locuieste nimeni. Imaginatia mea nu a fost cu mult departe de adevar, trebuie sa recunosc, avind in vedere ca inauntru locuiesc oameni ca niste umbre. Cladirea e o ruina, invadata de muschi si darimata de timp, cu tencuiala sarita, cu tocurile geamurilor scorojite de trecerea vremii, cu geamuri sparte si pereti crapati si cu pinze de paianjen prin colturi. Cu niste catei dormind pe treptele de piatra macinate de ploi si farimate de ani. Nici macar in clipa in care aveam in fata ochilor o lume “medicala” in desfasurare nu reuseam sa percep ideea ” acesta este un spital”. Acesta nu este un spital, aceasta este o cladire in paragina unde nu locuieste nimeni…
Inauntru e rece indiferent de cit de multe grade cu plus sunt afara. Oamenii de acolo nu au aer conditionat, nici geamuri termopan, nu au covoare sau parchet si nici vopsea lavabila pe pereti. Tocurile usilor si geamurilor sunt vopsite intr-un albastru trist si mincat de timp si de miinile care l-au atins, podelele sunt din piatra rece, iar peretii sunt zugraviti cu o vopsea atemporala, probabil dintr-un alt secol, scorojita si murdara. Impresia e de pustiu, de boala, de moarte. De apa care curge pe pereti si nu e doar o impresie. De miros urit, a statut, a urina, a inchis. De liniste, de singuratate, de pustiu. De frica. De nepasare. De tristete infinita….
Oamenii in halate albe care lucreaza acolo si-au incropit un mediu cit mai ospitalier printre umbrele bolnavilor care se preling pe pereti si prin colturi, prin intuneric, prin praf. In dreapta sunt tuberculosii, in stinga restul… In teorie. In practica nimic nu e la fel.
Sala noastra de clasa avea sa fie sala de mese. O incapere cu multe icoane pe peretii bolnavi, cu scaune bolnave cu musama murdara si taiata, cu mese subrede si pline de resturi de mincare si de lichide dubioase. Cu un dulap in care sunt inghesuite zeci de cutii cu fise medicale, rasfirate peste tot in micul lor spatiu dedicat dintr-un colt, pline de praf. “Bacililor le place praful, cartile vechi, copii; sa nu cumparati niciodata carti vechi de la anticariat, pentru ca sunt cea mai sigura sursa de transmitere….”In incapere miroase urit si rau, a ou fiert amestecat cu ceva nedefinit. E intuneric si umbra de la jungla de afara, care fereste cladirea de privirile trecatorilor, de lumea insasi, de existenta, de timp, de Bucurestiul anului 2009, care o izoleaza; e singura forma de izolare pe care o poti gasi aici, cea realizata de natura…
In prima zi m-am dus acasa si am plins. I-am spus mamei mele sa faca ceva sa ma ia de acolo, din sala de mese cu scaune taiate si pereti mizeri din cladirea darapanata acoperita de muschi si in care domneste umezeala. Am urlat, m-am tavalit pe jos, mi-am inghiti lacrimile de furie si de neputinta, de indignare si de frica. In prima zi nu am vrut sa ma mai intorc acolo niciodata. In prima zi am vrut sa uit de locul ala si i-am zis lui Dan ca ” o sa putrezim de vii in buncarul asta si odiosul o sa-si frece palmele mincindu-ne ficatii”.
Si cu toate astea m-am dus… am lipsit 3 zile in ultima spatamina din tot stagiul de 2 luni. Atit. M-am dus dimineata de dimineata in locul ala cu oameni nefericiti. E fascinant, e ca un castel in paragina din basme, din literatura fantastica a lui Eliade. E ceva atit de obsedant in verdeata de acolo, in felul in care se scurge ploaia pe peretii exteriori, udind parca totul pina la oase, e ceva atit de bacovian in locul ala, in mansarda cu praf de 3 degete domnind peste tot care vara, cind se tinea slujba in sala de mese ( care am uitat sa spun ca e si capela), devenea clasa noastra, cu terasa dind spre jungla, cu cani de cafea uitate de cine stie citi ani pe marginea unei balustrade, cu pui de pisica negri atirnindu-se ca niste diavoli peste tot, cu mos’ Portarul care parca sta acolo sa-ti zica ” Aicea nu locuieste nimeni”…
Pavilionul IV Zerlendi e un loc al nefericirii, al uitarii, al trecutului. E un loc asemanator cu pacientii lui, oamenii bolnavi de TBC ( desi spre surprinderea mea, in dormitorul femeilor erau foarte multe fete tinere, de 20-25 ani, zglobii si vesele, tusind sub paturi si ascultind muzica la telefon, imagine total opusa dormitorului barbatilor). E locul unde la baie curge apa pe pereti si in niste obiecte sanitare de tabla, precum caloriferele vechi de fonta si unde “izolare” inseamna o camaruta. E imaginea pe care n-am s-o uit niciodata, a unei umbre legate de pat cu propriile asternuturi, pijama si cravata,intr-o mizerie deplorabila, cu ultimele fire de par ravasite pe crestet, scaldat in sudori si cu o privire neagra atit de goala in care nu mai licarea nimic decit moartea; e imaginea unui alcoolic in sevraj trimis acolo de la un mare-spital-universitar pentru “suspiciune de tuberculoza”, care a murit de tristete inecata in alcool si fara nici o farima de tuberculoza in oase.
As fi vrut enorm sa pun o poza proprie, asa cum am vazut eu lumea de acolo, insa nu am fost capabila sa fotografiez ceva vreodata desi locul urla cu disperare dupa asta. Orice lucru iti striga, te implora, ” fotografiaza-ma si arata-ma lumii”. Am gasit in schimb un reportaj al unei televiziuni, la o simpla cautare in google dupa ” pavilionul IV Zerlendi”. Curiosii il vor gasi si ei cu siguranta.
Fotografia care insoteste postul este gasita pe net la o cautare intimplatoare, pe un forum de fotografi amatori.
