Am aflat acum, foarte tirziu ( dar sper ca nu prea tirziu) o poveste… o poveste cu o fetita, o poveste despre viata si moarte si despre tot ce poate fi intre, o poveste trista. Daca as fi capabila sa produc un text coerent as face-o, dar cum imi e imposibil momentan, o sa atasez povestea ei in fragmente, cu mentionarea surselor unde gasiti intregul text.

Cosmina Andreea Păun are 15 ani şi leucemie acută mieloblastică M1.[...] A ajuns la Budimex acum vreo 5 sau 6 luni. Pe atunci avea 14 ani şi era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic din Mizil. Între timp a împlinit 15 ani, în spital, şi a fost repartizată în clasa a IX-a la specializarea Matematică-Informatică de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil.
sursa: aici

Pe 13 mai 2009, Cosmina Andreea Păun, în vârstă de 14 ani, a fost internată în secţia de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul de Leucemie Acută Mieloblastică M1.
Pe 22 mai 2009 a început primul tratament citostatic. În urma primei etape de tratament a intrat în aplazie medulară cu neutropenie febrilă severă, trombocitopenie severă. Au urmat transfuzii de sânge repetate. La începutul lunii septembrie a început a altă cură de citostatice, apoi transfuzii de sânge. Urmează încă una, în octombrie 2009.
Pe 1 iulie 2009, de ziua ei, Cosmina şi-a dorit un tort. Cosmina a rămas cu dorinţa. Din 13 mai şi până în septembrie 2009, Cosmina şi mama ei au supravieţuit în spital din banii strânşi de colegii de la şcoală.
[...]
Cosmina are nevoie de un transplant. Mama ei, sfătuită de câţiva prieteni, a aflat că sunt şanse în străinătate. Diriginta Cosminei a scris unei clinici, în Italia. Au cerut 150.000 de euro pentru tratament şi transplant.În spital, Cosmina a făcut şi un abcces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu şi a fost operată. A făcut candidoză şi aspergiloză. Doar tratamentul recomandat de medic împotriva aspergilozei, cu medicamentul Fungizone, costă peste 300 de euro.

sursa: aici

[...]din 15 septembrie si pana ieri, 19 octombrie 2009, in contul Cosminei s-au strans aproape 10.000 de euro. Care se adauga celor 10.000 stransi de colegii si prietenii din Mizil. Doamna ajuta!
Dacă doriţi să o ajutaţi pe Cosmina:
Raiffeisen Bank – Agenţia Mizil, judeţul Prahova, str. Nicolae Bălcescu nr. 38, bl. 43 B
RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891
EURO: RO 57 RZBR 0000 0600 1205 5885
USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Neagu Steluţa (mama Cosminei) – CNP 2700509292085
Împuternicit: Neagu Mia (mătuşa Cosminei)
Domiciliu: sat Grădiştea, nr. 168, comuna Boldeşti, judeţ Prahova
Telefon Neagu Steluţa: 0723 914 273
Telefon Păun Cosmina Andreea: 0764 376 174

sursa: aici

In seara asta sunt trista rau… Ma simt dezamagita si nefericita. Si in urma unei discutii pe tema acestei nefericiri cu o persoana foarte draga mie, am ajuns la concluzia ca nu mai are rost sa lasam capul in pamint si sa nu spunem nimic.
Asa ca o sa fac ceva ce m-am ferit pina acum sa fac, pe blog: sa povestesc despre scoala. Pe de o parte pentru ca mi-a fost rusine, pe de alta pentru ca n-am vrut sa stie toata lumea, mi s-a parut ceva de “bucatarie interna”. Dar…. dar.

Ei bine, o sa povestesc in entry-ul de azi despre stagiul si examenul de chirurgie pediatrica. Stagiu tinut la “Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii Marie Curie”. Impunator titlu, nu? Ei bine… in prima zi am inceput cu aproape o ora jumate intiziere. Bineinteles ca nu noi studentii am fost cei lipsiti de punctualitate. Nu-i nimic, sa nu fim circotasi, poate or fi avut omenii o urgenta, cine stie, la urma urmei este un spital. Din nefericire, probabil ca in fiecare zi din cele 2 saptamini petrecute acolo au avut “urgente”, asta pentru ca situatia din prima zi s-a repetat in aproape fiecare din zilele urmatoare. In afara de cursuri ( care au fost variate, partea de ortopedie lalaita si lungita inutil, mare parte din programa s-a trecut la “studiu individual”, in timp ce partea de chirurgie generala a fost prea lunga si inghesuita in putinul timp ramas), stagiul in sine a fost 0. Inutil. Inexistent. In prima zi l-am asteptat vreo 3 ore pe dr Ionescu si sa ne arate cineva o radiografie si un pacient. In urmatoarele am incercat sa ne gasim un asistent ( sau pe oricine altcineva care sa ne bage in seama si sa ne arate/explice ceva); din nefericire pareau profi in “de-a v-ati ascunselea”, intrucit ne-au batut la puncte si ne-am tirit acasa la fel de prosti cum venisem.
Intr-una din zilele din prima saptamina ne-am luat inima-n dinti si ne-am hotarit sa vedem totusi un pacient, oricare, pe cont propriu, daca altfel nu se poate si nu ne baga nimeni in seama. Am gasit un copilas mai mare cu apendicita, internat intr-un salon impreuna cu mamica lui, si tocmai ne pornisem sa-l intrebam ce si cum cind cineva ne-a dat afara. Acel cineva ne-a repetat insistent ca suntem in jumatatea de culoar care nu ne apartine si ca daca nu suntem dintr-o anumita grupa e momentul sa plecam, deoarece nu doreste sa ne impartaseasca din vastele-i cunostinte. A urmat o scena ca-n filmele mute, in care noi insistam ca vedem copilul in liniste si fara ajutor si ea insista ca nu suntem in jumatatea buna de culoar. Cineva-ul are si un nume, dr Isabela Draghici, si in repetate rinduri in acea saptamina ne-a ignorat cu buna stire ( desi n-ar fi corect sa nu recunosc totusi ca grupa care ii revenise ad-hoc a beneficiat de cunostintele dinsei din plin; n-am inteles totusi de ce nu puteam sa vedem si noi ceilalti pacienti).
Intr-o alta zi ne-am decis ca am stat destul in picioare in fata unei usi asteptind sa ne bage cineva in seama/sa se impiedice careva de noi si sa constate prezenta noastra acolo si am coborit la etajul 2, unde colegii nostri de serie faceau ortopedie pediatrica. Am gasit pe cineva care parea sa n-aiba nimic de facut ( hm, un om care sta si se uita la tv pare… ne-ocupat, nu?) si ne-am introdus in scena. Ni s-a explicat elegant ca noi facem saptamina de chirurgie generala acum si rindul nostru la ortopedie este abia peste o saptamina, si ca daca cei de la chirurgie ne-au lasat sa plecam acasa… sa profitam de timpul liber si sa nu-l mai pierdem pe acolo. Mai ales ca vom avea 7 zile sa ne delectam cu pacientii ortopedici de pe sectie. Si asa a trecut saptamina de chirurgie generala….
Saptamina cealalta ne-am mutat la ortopedie. In prima zi o doamna draguta ( dna dr Georgescu) ne-a facut turul sectiei si ne-a prezentat in detaliu cazurile existente, cu tot cu explicatii si manevre. A fost prima zi ( si singura din intregul stagiu) in care am simtit ca am facut ceva. Ulterior am aparut la tv impreuna cu profu’ ( dr Burnei) care ne-a prezentat ( banuiesc ca nu doar de dragul televiziunii) citeva alte cazuri si cu care am fost la vizita. In cealalta zi in care am “facut” ceva la ortopedie, domnul elegant din saptamina precedenta ne-a aratat niste radiografii si ne-a dat citeva tips&tricks de viitor… cum toti pacientii internati erau cei pe care ii vazusem deja cu o zi in urma, s-a decis ca nu prea avem ce sa vedem si deci suntem oarecum…liberi. In zilele urmatoare nu am mai facut stagiu, nu de alta da’ 1)erau aceiasi pacienti internati 2)se apropia examenul si trebuia sa ne ducem acasa sa invatam.
Examenul a fost simbata, la sfirsitul celei de-a doua saptamini. Grila. Din cele pe care le-am gasit pe net, la o simpla cautare pe Google/ DC/ Torrente/orice altceva. Nimic neobisnuit, vreo 3 intrebari “la prima vedere”, la care raspunsul era destul de ambiguu, ne-existind in informatia pe care am avut-o la dispozitie ( carte, cursuri, prezentari ppt, grilele de pe net…). Detalii. Toata lumea a raspuns fericita la cele 25 de intrebari “cunoscute”. S-a pus problema “ba’ si ce ne facem totusi, o sa bata la ochi ca am raspuns toti corect”.
Dupa care a venit asteptarea… o saptamina, doua, trei, si ceva. Nici o veste. Intre timp locul unde era ortopedia a intrat in demolare-renovare. Pe geamul de la amfiteatru nu s-a afisat nimic. Zvonuri cum ca urmeaza. Si intr-o zi… notele. Pozate de undeva ( se pare ca de la facultate, de unde distinsii au avut bunavointa sa le trimita direct fara ca cineva sa afle si sa mai poate face contestatie). Un fel de loterie. Cam ca atunci cind inchizi ochii si alegi dintr-un borcan niste numere. 7 6 5 6 7 8 9 10 7 8 7 6 5 10 9 8 7 6 5 6 7 8 9 10. Cineva ne-a tras-o… dosnic si josnic.

Si asta a fost stagiul de chirurgie pediatrica. In care n-am invatat nimic. Decit ca doctorii sunt ceva mare si important si ocupat si ca daca se ascund de noi ei de fapt “au treaba” sa se uite la televizor sau sa vorbeasca la telefon. Sau sa manince fursecuri, sau se bea cafea sau sa faca orice altceva decit sa se impiedice de 30 de studenti care asteapta la usa. In definitiv, daca zici “pardon” toata lumea se da la o parte. Morala… daca esti prost, esti prost.

O sa o rog pe buna mea prietena sa scrie un entry despre dezamagirea ei. Eu o sa continui cu celelalte dezamagiri, cite una pe zi sa nu fie totusi ziua prea amara…

Mi-e dor, mi-e dor
De fratii mei din Labrador!

……

Nu, zau, mi-e …dor. De mare. De soare. De nopti calde pe plaja dansind in jurul focului ca salbaticii. De fumul bauturilor licoroase la suprafata paharului, de curacao si maracuja, de rasaritul in usa cortului pe Bolero, de OCS si Ovidiu, de zdranganit de chitara la 6 dimineata cind lumea se retrage pe multe carari in patul primitor din “garsoniera la pachet”, de ultimul fum la epava asteptind rasaritul in cotum de baie si zgribulita, de shaorma, de clatite, de oameni, de oamenii multi si dragi si necunoscuti care-ti dau orice ai cere, de la bani la mincare tigari alcool (mai ales ) haine sau un coltisor in coltisorul lor de cort, de rucsacul cu nisip, de alge, de scoici, de dusurile de la Bibi , de Bibi la dusurile de la Bibi, de libraria humanitas din cort,  de iarba, de nisip, de cer, de mare, de trenul care te duce acasa, cu pielea bronzata frumos si fara dungi, sarata si mirosind a tine, in sandalele romane si esarfele colorate care ne-au servit pe post de rochii, fuste, saluri, turbane sau asternuturi…

So little time
Try to understand that I’m
Trying to make a move just to stay in the game
I try to stay awake and remember my name
But everybody’s changing
And I don’t feel the same…

Vreau sa inteleg ratiunea soferului bucurestean de a se infige in claxon. Bun, folosesti claxonul cind vezi un tataita ca se arunca in fata ta si e prin loc nepermis , sau o duduie care are trecere de pietoni la 10 pasi mai la stinga dar trebuie neaparat sa traverseze prin fata ta. Sau ca sa-l atentionezi pe cel de linga tine de ceva, ca-i flutura centura pe geam, de exemplu ( nush, exemplu cretin da’ nu-mi venea altul), sau ca i s-a intimplat ceva la masina, ca nu-i merge un bec, ca e ceva in neregula la vreo roata, etc.  Dar nu pot sa-i inteleg pe aia care claxoneaza ca boii la semafor. DE CE SA-L CLAXONEZI PE ALA DIN FATA CIND NICI NU S-A FACUT VERDE INCA?!?  Ba mai mult, sunt imbecili care te claxoneaza ca nu pleci in momentul in care s-a pus rosu la pietoni! Incredibil, ar trebui sa te simti vinovat pentru ce? Pentru ca n-ai incalcat regulile de circulatie si nu te-ai aruncat in intersectie ca boul, pe ultima farima de rosu? Ca sa vezi. Sau ca s-a pus verde de 5 secunde si tu inca te misti cu a’ntiia? Well, flash news: nu toti tisnim de la semafor peste aia din fata din secunda in care se face verde, nu toti ne aruncam ca dementii pe rosu, nu ne miscam toti cu viteza luminii (  suntem constienti de faptul ca mai sunt si altii in spate’ dar suntem constienti si de limitele noastre). Din moment ce ma uit la semafor inseamna ca vad si eu ca s-a facut verde, nu trebuie sa ma “anunti” tu din spate ca un disperat.  Si daca stau cuminte in coloana si in fata am inca 50 de masini, nu inteleg de ce trebuie sa claxonezi tu, ca n-am cum sa ma bag peste aia si nici n-or sa dispara ei brusc pentru ca maria-sa disperatul din fundul coloanei a folosit claxonul.  Si ca sa ma exprim si din punctul de vedere al pietonului, e culmea nesimtirii sa ma claxonezi PE TRECERE! Adica eu traversez regulamentar si tu vii ca un dobitoc si n-ai chef sa opresti asa ca ma claxonezi de la distanta ca sa-ti fac loc ( LE: realizez ca nu am fost suficient de explicita si simt nevoia unei completari: situatia descrisa e virajul la dreapta cu acordare prioritate la pietoni)? TARANE IDIOT CU DEGETUL LIPIT DE CLAXON. Cica daca vrei sa nu-ti mai faci nervi stind ca intr-o conserva in RATB, sa-ti iei masina. Vezi sa nu, ca sa-ti faca nervi toti retardatii care blocheaza intersectia pentru ca s-au bagat pe galben, toti Gigeii care o fura putin pe rosu ca ” n-au vazut cind s-a schimbat” si toti idiotii cu claxonul in fund. 

Bine ca le-a dat dumnezeu claxon tuturor imbecililor. Probabil ca asta e masura civilizatiei  la volan.

Isabelle Caro est le nom de la comédienne qui a accepté de poser pour la campagne NO ANOREXIA. Elle possède un blog personnel. “Comédienne passionnée de la vie et de la richesse de l’univers”.