In definitiv, albastru e o culoare frumoasa, cantecul asta e preferatul meu si Elvis era un tip fain….

Azi eram in mall si ma indreptam vitejeste spre Hervis, pusesem gand rau la o masca de schi si…. si ma deviaza de pe orbita o domnisoara, micuta, draguta, foarte ok la prima vedere ( pe care evident nu o sesizasem) ci intrebarea ” buna ziua, aveti 2 minute?” Si instinctiv ma opresc si intind mana, cu gandul ca vrea sa-mi dea vreun pliant cu vreo chestie si stiti doar ca eu sunt omul pliantelor….

Ei bine nu, domnisoara ma ia de mana si zice ” dati-mi o unghie sa va arat ceva…”. Incepe sa mi se pare suspect, dar ii intind totusi un deget. Imediat scoate o pila mare si patratoasa si colorata si incepe sa turuie ceva despre minerale si Marea Moarta si 1 data pe luna si…. si n-o mai auzeam, eram deja pierduta. La un moment dat intoarce pila si imi vad unghia, era ATAT de lucioasa de zici ca o daduse cu ceva… si tipa iar da-i si da-i cu pila cu partea alba si cu partea nu-stiu-care…. Mi-a lasat unghia impecabila. Eram “like omg!!!” Dupa care imi arata ea ca nu se duce nici cu acetona luciul… imi da sa ma sterg, asa e ,recunosc, nu se duce. Apoi imi da o sticluta mica albastra, cu un ulei, si se apuca sa-mi maseze cuticulele si iar sa turuie…. Iar o pierdusem, era dumnezeiesc masajul ala, ce ulei, ce cuticule, as fi luat-o acasa! La final imi arata ca toate alea sunt intr-un set, ci ca e si o lotiune de corp, cu arome diferite, si mi le da pe toate sa le miros si sa le incerc, una ” natur”, una cu pepene galben ” pentru piele mai grasa”, una cu nu stiu ce si una pentru piele uscata… Aia pentru piele uscata m-a cucerit pe deplin, e divina, dumnezeiasca, n-am mai vazut asa ceva niciodata, miroase atat de bine incat iti vine sa o iei acasa din prima secunda si e atat de fina….

Finalul: ce credeti, am cumparat sau nu setul ala? Cand mi-a zis tipa ca el costa de fapt 180 lei si ca azi e o promotie speciala si e doar 100 de lei, mi-am adus aminte instant de maica-mea pe care au racolat-o la fel in nush’ ce alt mall si i-au facut aceleasi chestii si i-au zis ca e promotie speciala si costa “doar 80 de lei”. Numele nu stiu daca era acelasi ca maica-mea nu a fost capabila sa-l retina, dar m-am gandit instant ” Si daca maine e promotia aia cu doar 80 de lei si mai primesc si masajul gratuit inca o data?” Asa ca am venit acasa si m-am apucat sa cotrobai pe net despre produsele astea, se cheama Seacret si nu stiu cat de bune sunt dar tre’ sa va zic cu mana pe inima ca unghia aia luceste nu gluma si imi miros si acum mainile a crema d-aia desi m-am spalat de cateva ori.

A, si am uitat sa zic si ca la final mi-a dat pila sa imi fac singura tot procedeul, sa se asigure ca “am inteles”…. EXCEPTIONAL!

“Apoi m-am afundat in ceturile toamnei daneze si in poezia nocturna a vagoanelor de dormit. Te trezesti sub lumina albastruie a unei lampi ce palpaie in plafon, auzi zgomotul familiar al rotilor de tren si iti spui ca te indrepti spre un abis de temut, ce iti va marca viata pentru totdeauna. Pe ferryboatul bine luminat ce lega in timpul noptii Copenhaga de Malmo, am baut vermut, rontaind biscuiti sarati. Priveam marea intunecata, in timp ce ascultam cum trei danezi, ce urcasera la Flensburg, imi explicau ca o frantuzoaica nu poate intelege farmecul Nordului, cu ceturile si ploile sale, si ca nu trebuie sa ma duc la Stockholm, unde, in acest anotimp, nu voi gasi decat vreme urata, plictis si oameni posomorati. In ultima noapte n-am putut sa inchid ochii. Din cand in cand insotitorul vagonului striga pe culoar ” Linkoping! Norrkoping! Nykoping!” Trenul se oprea, apoi, dupa un minut, pornea din nou.Prin fereastra se vedeau petele albe de zapada de sub brazii negri, sate si orase unde totul dormea sub stelele Nordului, ce sunt de o suta de ori mai luminoase si mai scanteietoare decat stelele de deasupra Parisului. Apoi urma, nesigur, dimineata nordica, si cerul negru se schimba, prudent, intr-unul cenusiu.”

Ieri am citit “Trestia revoltata” in timpul cursului de reumato, am dormit si m-am uitat pe fereastra. Azi recitesc din memorie, ascult muzica si sunt amortita….

There are no unachievable goals, there are no unsaveable souls…

Am aflat acum, foarte tirziu ( dar sper ca nu prea tirziu) o poveste… o poveste cu o fetita, o poveste despre viata si moarte si despre tot ce poate fi intre, o poveste trista. Daca as fi capabila sa produc un text coerent as face-o, dar cum imi e imposibil momentan, o sa atasez povestea ei in fragmente, cu mentionarea surselor unde gasiti intregul text.

Cosmina Andreea Păun are 15 ani şi leucemie acută mieloblastică M1.[...] A ajuns la Budimex acum vreo 5 sau 6 luni. Pe atunci avea 14 ani şi era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic din Mizil. Între timp a împlinit 15 ani, în spital, şi a fost repartizată în clasa a IX-a la specializarea Matematică-Informatică de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil.
sursa: aici

Pe 13 mai 2009, Cosmina Andreea Păun, în vârstă de 14 ani, a fost internată în secţia de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul de Leucemie Acută Mieloblastică M1.
Pe 22 mai 2009 a început primul tratament citostatic. În urma primei etape de tratament a intrat în aplazie medulară cu neutropenie febrilă severă, trombocitopenie severă. Au urmat transfuzii de sânge repetate. La începutul lunii septembrie a început a altă cură de citostatice, apoi transfuzii de sânge. Urmează încă una, în octombrie 2009.
Pe 1 iulie 2009, de ziua ei, Cosmina şi-a dorit un tort. Cosmina a rămas cu dorinţa. Din 13 mai şi până în septembrie 2009, Cosmina şi mama ei au supravieţuit în spital din banii strânşi de colegii de la şcoală.
[...]
Cosmina are nevoie de un transplant. Mama ei, sfătuită de câţiva prieteni, a aflat că sunt şanse în străinătate. Diriginta Cosminei a scris unei clinici, în Italia. Au cerut 150.000 de euro pentru tratament şi transplant.În spital, Cosmina a făcut şi un abcces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu şi a fost operată. A făcut candidoză şi aspergiloză. Doar tratamentul recomandat de medic împotriva aspergilozei, cu medicamentul Fungizone, costă peste 300 de euro.

sursa: aici

[...]din 15 septembrie si pana ieri, 19 octombrie 2009, in contul Cosminei s-au strans aproape 10.000 de euro. Care se adauga celor 10.000 stransi de colegii si prietenii din Mizil. Doamna ajuta!
Dacă doriţi să o ajutaţi pe Cosmina:
Raiffeisen Bank – Agenţia Mizil, judeţul Prahova, str. Nicolae Bălcescu nr. 38, bl. 43 B
RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891
EURO: RO 57 RZBR 0000 0600 1205 5885
USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Neagu Steluţa (mama Cosminei) – CNP 2700509292085
Împuternicit: Neagu Mia (mătuşa Cosminei)
Domiciliu: sat Grădiştea, nr. 168, comuna Boldeşti, judeţ Prahova
Telefon Neagu Steluţa: 0723 914 273
Telefon Păun Cosmina Andreea: 0764 376 174

sursa: aici

Oare sa cresti inseamna sa te instrainezi? De tine si de ceilalti, de tot ce se intimpla? Daca ar trebui sa dau un raspuns doar pe baza observatiilor mele. Ar fi “da, normal”. Uita-te putin in jurul tau: vezi figuri cunoscute, fete cunoscute, dar despre care nu stii nimic. Nici macar cum ii cheama exact. Nici ce le place sau nu. Daca ar disparea intr-o zi, nu le-ai sesiza disparitia decit dupa foarte foarte mult timp, si atunci eventual la sugestia altcuiva…
Intorsaturile pe care le-a luat existenta mea ar spune “da”. Cind eram mai mica, la scoala, aveam foarte multi prieteni; mergeam impreuna in Hanul cu Tei frecvent, sau la unul dintre noi acasa, mincam chestii bune si ne uitam la filme la Sursi in living, beam ness cu Pepsi la Gigi, sau pierdeam vremea cu chitara si “rebelii” la Ionut. Ma jucam cu cosmetice cu Blanks si povesteam cite si mai cite cu Alexandra sau Georgi. Ieseam afara, sau mergeam in parc, la film cu Ral sau evadam la Schiulesti. Ceva s-a rupt la un moment dat… in anul 1 de facultate, aveam citiva prieteni cu care fusesem colega de meditatii; eram o grupa faina, credeam eu, si probabil si ei, foarte uniti ( acum daca m-as gindi putin as zice ca eram doar foarte foarte copii, inca, si nu depasisem nevoia de “afiliere” de la scoala, de a avea un “diriginte” sau pe cineva care sa ne organizeze). Pentru o lunga perioada de timp noi nu am avut sef de grupa, pentru ca eram egali…A fost frumos, ieseam dupa anatomie la un suc, mai ieseam in oras, mai mergeam la concerte, in parc, la cumparaturi sau la film. Credeam despre ceilalti ca sunt oarecum ciudati, desi ne cunosteam cu totii din vedere/ dupa nume.
In anul 2 am avut alti colegi, printr-o intimplare nefericita. Si am avut ocazia sa ne vad pe ” noi cei din anul 1″ din exterior… nu vorbeam cu nimeni, nu stateam decit intre noi, aveam universul nostru mic si propriu si nu ne interesa ca mai exista “ceva” in afara de el. Si ceva-ul era mare rau. Lumea credea despre noi ca suntem “fitosi”. M-am straduit, cu greu, sa ma adaptez la noua situatie; mi-era dor de prietenii mei si de viata “noastra”, insa nu prea mai aveam multe in comun in afara de cursuri; si asta a fost ocazia sa constat ca si la ei lucrurile se schimbasera putin si ca tot ce ramasese era mirajul anului precedent si amintirile mele. A fost dezastruos, ma simteam..prinsa intre 2 lumi paralele si fara nici un loc al meu. Asa ca am incercat sa ma apropii de polul care exercita mai mult magnetism… si incet incet am cistigat alti prieteni, mult mai diferiti fata de ceilalti, dar la fel de valorosi. In anul urmator am ramas in mare parte impreuna, in aceeasi formula, si lucrurile pareau ca merg spre bine.
Insa am facut exact ce face omu’ atunci cind ii e prea bine, adica m-am apucat sa stric ceva. O fosta colega de-a mea, Andrada, spunea ca a facut doua greseli fatale pina acum, in viata ei de facultate: prima a fost sa plece cind ii era bine, si a doua sa se intoarca avind credinta ca nimic nu s-a schimbat…. Ei bine, prima greseala am facut-o si eu. Din nu stiu ce motiv bizar a inceput sa ma agasese restul lumii, sa ma enerveze sentimentul asta de ” ma cunosc cu toata lumea”, sa stie toata lumea despre mine cind misc sau cind zic ceva, sa sa sa…. Si am plecat, intr-un loc pe care il credeam atunci “raiul pe pamint: eu si multi oameni pe care nu-i cunosc si care nu ma cunosc, carora nu trebuie sa le dau explicatii si care n-or sa-mi sesizeze lipsa intr-o zi. Cu promisiunea facuta mie ca nu o sa imi pierd prietenii si ca relatiile functioneaza si la distanta. Din nefericire nu a fost chiar asa…Da, nu ma cunosc cu nimeni, da nu imi simte nimeni lipsa, da pot sa fac ce vreau, dar din nefericire si “da ei sunt grupulete multe si mici inchegate, majoritatea dintre ele de 2 persoane”. E cam acelasi sentiment de “outsider” de acum 3 ani, doar ca ceea ce e altfel acum sunt eu, si nu mai am dorinta de a ma integra undeva. Imi lipsesc doar citeodata prietenii mei, dar am o lista luunga pe care sa ii trec asa ca….daca as sta probabil sa regret fiecare persoana pe care am pierdut-o in viata as trai grav in trecut.
Ei, dupa toata povestea asta, tu care ai crede ca e raspunsul la intrebare? Ai plecat de la copilasul cuminte cu multi prieteni, la adolescentul cu un grup al lui, si ai sfirsit aproape adult si, in cel mai bun caz cu o “jumatate” de moment linga tine si mult ” mi se rupe de restul”… Oare asta e instrainare? Nimic nu se pierde, totul se transforma; prietenia nu s-a pierdut ci s-a schimbat in ceva pentru care nu gasesc cuvintul acum; mai ramane sa te transformi si tu insa…

It’s the strings that I tie; I would rather just die go to hell and crawl back, then let it all go…

Happy birthday B & I.

Ma intreba cineva astazi unde as merge ca turist sau unde as duce un turist in tara noastra cea frumoasa, ce i-as arata, adica…. Nu, nu dati pagina, nu e un post acid la adresa ministerului turismului, nu e nici despre politica si nici nu o sa scriu ceva, de rau sau de bine, de elena udrea. E un entry care nu are nici o treaba cu politica, cu politicienii sau cu altceva de genul asta. E un post despre locurile frumoase din Romania, fara sa o preaslavesc sau preamaresc in ” the land of choice”.
Deci, locuri minunate pe care imi doresc sa le pastrez in sertarasele memoriei si unde as vrea sa ajung sa fac niste poze faine; in ordine absolut intimplatoare, iata-le: Sapanta, Sibiu, cetatea de la Aiud, Sighisoara, Brasov, Cluj, castelul Huniazilor, Alba Iulia, Castelul Bran, cetatile dacice, cetatea Poienari, Cavnic, de fapt, toata Transilvania asta minunata si frumoasa, de care m-am indragostit iremediabil, care mi-e atit de straina si totusi atit de aproape…
Sunt sigura, convinsa ca exista o multime de alte locuri minunate in tara asta ( manastirile din Moldova, cetatea Sucevei, toate locurile frumoase din Valcea si Arges si Prahova- Sinaia, Sinaia pe care o iubesc atit de mult, Delta Dunarii, ruinele din Constanta, Vulcanii Noroiosi, defileul Dunarii de la Orsova, si cine stie cite si mai cite pe care le-am omis, de care nu stiu si pe care poate nu le voi vedea niciodata), insa cred cu tarie ca daca m-ar ruga cineva sa-i arat locuri frumoase din tara mea, i-as arata Transilvania, cu mindrie pentru fiecare lucru, de la firul de iarba care creste incet la ultima piatra de pe un drum de tara.
Erdély. Siebenbürgen. Ardeal. Oricum i-ai spune,adevaratul “land of choice”.

Close the door, leave the cold outside
I don’t need nothing when I’m by your side
We got something that’ll never die
Our dreams, our pride

You were born to be my baby…

a venit toamna, toamna cea frumoasa cu ploi si nori si frunze si tonuri minunate de mov si auriu si rosu-caramiziu, cu carti si cu tristeti monumentale si fructe colorate, cu fete cu ghete si umbrele si miros de must. a venit toamna cu nichita si alifantis,cu baltoace si cu dimineti reci si cafele fierbinti ca iadul, negre ca noaptea si amare ca….ei bine, amare ca toamna.
a venit toamna… acopera-mi inima cu ceva. sau inveleste-o macar intr-un ziar, sa-mi tina de cald in noptile reci.

Avem timp
de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat…

In seara asta sunt trista rau… Ma simt dezamagita si nefericita. Si in urma unei discutii pe tema acestei nefericiri cu o persoana foarte draga mie, am ajuns la concluzia ca nu mai are rost sa lasam capul in pamint si sa nu spunem nimic.
Asa ca o sa fac ceva ce m-am ferit pina acum sa fac, pe blog: sa povestesc despre scoala. Pe de o parte pentru ca mi-a fost rusine, pe de alta pentru ca n-am vrut sa stie toata lumea, mi s-a parut ceva de “bucatarie interna”. Dar…. dar.

Ei bine, o sa povestesc in entry-ul de azi despre stagiul si examenul de chirurgie pediatrica. Stagiu tinut la “Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii Marie Curie”. Impunator titlu, nu? Ei bine… in prima zi am inceput cu aproape o ora jumate intiziere. Bineinteles ca nu noi studentii am fost cei lipsiti de punctualitate. Nu-i nimic, sa nu fim circotasi, poate or fi avut omenii o urgenta, cine stie, la urma urmei este un spital. Din nefericire, probabil ca in fiecare zi din cele 2 saptamini petrecute acolo au avut “urgente”, asta pentru ca situatia din prima zi s-a repetat in aproape fiecare din zilele urmatoare. In afara de cursuri ( care au fost variate, partea de ortopedie lalaita si lungita inutil, mare parte din programa s-a trecut la “studiu individual”, in timp ce partea de chirurgie generala a fost prea lunga si inghesuita in putinul timp ramas), stagiul in sine a fost 0. Inutil. Inexistent. In prima zi l-am asteptat vreo 3 ore pe dr Ionescu si sa ne arate cineva o radiografie si un pacient. In urmatoarele am incercat sa ne gasim un asistent ( sau pe oricine altcineva care sa ne bage in seama si sa ne arate/explice ceva); din nefericire pareau profi in “de-a v-ati ascunselea”, intrucit ne-au batut la puncte si ne-am tirit acasa la fel de prosti cum venisem.
Intr-una din zilele din prima saptamina ne-am luat inima-n dinti si ne-am hotarit sa vedem totusi un pacient, oricare, pe cont propriu, daca altfel nu se poate si nu ne baga nimeni in seama. Am gasit un copilas mai mare cu apendicita, internat intr-un salon impreuna cu mamica lui, si tocmai ne pornisem sa-l intrebam ce si cum cind cineva ne-a dat afara. Acel cineva ne-a repetat insistent ca suntem in jumatatea de culoar care nu ne apartine si ca daca nu suntem dintr-o anumita grupa e momentul sa plecam, deoarece nu doreste sa ne impartaseasca din vastele-i cunostinte. A urmat o scena ca-n filmele mute, in care noi insistam ca vedem copilul in liniste si fara ajutor si ea insista ca nu suntem in jumatatea buna de culoar. Cineva-ul are si un nume, dr Isabela Draghici, si in repetate rinduri in acea saptamina ne-a ignorat cu buna stire ( desi n-ar fi corect sa nu recunosc totusi ca grupa care ii revenise ad-hoc a beneficiat de cunostintele dinsei din plin; n-am inteles totusi de ce nu puteam sa vedem si noi ceilalti pacienti).
Intr-o alta zi ne-am decis ca am stat destul in picioare in fata unei usi asteptind sa ne bage cineva in seama/sa se impiedice careva de noi si sa constate prezenta noastra acolo si am coborit la etajul 2, unde colegii nostri de serie faceau ortopedie pediatrica. Am gasit pe cineva care parea sa n-aiba nimic de facut ( hm, un om care sta si se uita la tv pare… ne-ocupat, nu?) si ne-am introdus in scena. Ni s-a explicat elegant ca noi facem saptamina de chirurgie generala acum si rindul nostru la ortopedie este abia peste o saptamina, si ca daca cei de la chirurgie ne-au lasat sa plecam acasa… sa profitam de timpul liber si sa nu-l mai pierdem pe acolo. Mai ales ca vom avea 7 zile sa ne delectam cu pacientii ortopedici de pe sectie. Si asa a trecut saptamina de chirurgie generala….
Saptamina cealalta ne-am mutat la ortopedie. In prima zi o doamna draguta ( dna dr Georgescu) ne-a facut turul sectiei si ne-a prezentat in detaliu cazurile existente, cu tot cu explicatii si manevre. A fost prima zi ( si singura din intregul stagiu) in care am simtit ca am facut ceva. Ulterior am aparut la tv impreuna cu profu’ ( dr Burnei) care ne-a prezentat ( banuiesc ca nu doar de dragul televiziunii) citeva alte cazuri si cu care am fost la vizita. In cealalta zi in care am “facut” ceva la ortopedie, domnul elegant din saptamina precedenta ne-a aratat niste radiografii si ne-a dat citeva tips&tricks de viitor… cum toti pacientii internati erau cei pe care ii vazusem deja cu o zi in urma, s-a decis ca nu prea avem ce sa vedem si deci suntem oarecum…liberi. In zilele urmatoare nu am mai facut stagiu, nu de alta da’ 1)erau aceiasi pacienti internati 2)se apropia examenul si trebuia sa ne ducem acasa sa invatam.
Examenul a fost simbata, la sfirsitul celei de-a doua saptamini. Grila. Din cele pe care le-am gasit pe net, la o simpla cautare pe Google/ DC/ Torrente/orice altceva. Nimic neobisnuit, vreo 3 intrebari “la prima vedere”, la care raspunsul era destul de ambiguu, ne-existind in informatia pe care am avut-o la dispozitie ( carte, cursuri, prezentari ppt, grilele de pe net…). Detalii. Toata lumea a raspuns fericita la cele 25 de intrebari “cunoscute”. S-a pus problema “ba’ si ce ne facem totusi, o sa bata la ochi ca am raspuns toti corect”.
Dupa care a venit asteptarea… o saptamina, doua, trei, si ceva. Nici o veste. Intre timp locul unde era ortopedia a intrat in demolare-renovare. Pe geamul de la amfiteatru nu s-a afisat nimic. Zvonuri cum ca urmeaza. Si intr-o zi… notele. Pozate de undeva ( se pare ca de la facultate, de unde distinsii au avut bunavointa sa le trimita direct fara ca cineva sa afle si sa mai poate face contestatie). Un fel de loterie. Cam ca atunci cind inchizi ochii si alegi dintr-un borcan niste numere. 7 6 5 6 7 8 9 10 7 8 7 6 5 10 9 8 7 6 5 6 7 8 9 10. Cineva ne-a tras-o… dosnic si josnic.

Si asta a fost stagiul de chirurgie pediatrica. In care n-am invatat nimic. Decit ca doctorii sunt ceva mare si important si ocupat si ca daca se ascund de noi ei de fapt “au treaba” sa se uite la televizor sau sa vorbeasca la telefon. Sau sa manince fursecuri, sau se bea cafea sau sa faca orice altceva decit sa se impiedice de 30 de studenti care asteapta la usa. In definitiv, daca zici “pardon” toata lumea se da la o parte. Morala… daca esti prost, esti prost.

O sa o rog pe buna mea prietena sa scrie un entry despre dezamagirea ei. Eu o sa continui cu celelalte dezamagiri, cite una pe zi sa nu fie totusi ziua prea amara…

SCRISOARE DESCHISĂ MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII – un autodafé
(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,

Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani…