“Apoi m-am afundat in ceturile toamnei daneze si in poezia nocturna a vagoanelor de dormit. Te trezesti sub lumina albastruie a unei lampi ce palpaie in plafon, auzi zgomotul familiar al rotilor de tren si iti spui ca te indrepti spre un abis de temut, ce iti va marca viata pentru totdeauna. Pe ferryboatul bine luminat ce lega in timpul noptii Copenhaga de Malmo, am baut vermut, rontaind biscuiti sarati. Priveam marea intunecata, in timp ce ascultam cum trei danezi, ce urcasera la Flensburg, imi explicau ca o frantuzoaica nu poate intelege farmecul Nordului, cu ceturile si ploile sale, si ca nu trebuie sa ma duc la Stockholm, unde, in acest anotimp, nu voi gasi decat vreme urata, plictis si oameni posomorati. In ultima noapte n-am putut sa inchid ochii. Din cand in cand insotitorul vagonului striga pe culoar ” Linkoping! Norrkoping! Nykoping!” Trenul se oprea, apoi, dupa un minut, pornea din nou.Prin fereastra se vedeau petele albe de zapada de sub brazii negri, sate si orase unde totul dormea sub stelele Nordului, ce sunt de o suta de ori mai luminoase si mai scanteietoare decat stelele de deasupra Parisului. Apoi urma, nesigur, dimineata nordica, si cerul negru se schimba, prudent, intr-unul cenusiu.”

Ieri am citit “Trestia revoltata” in timpul cursului de reumato, am dormit si m-am uitat pe fereastra. Azi recitesc din memorie, ascult muzica si sunt amortita….

There are no unachievable goals, there are no unsaveable souls…

Azi am crezut ca am murit. Am plins ore in sir in nestire, inghesuita celula cu celula intr-un sac de pinza legat la gura cu sfoara si atirnat de cuie cu suvite lungi de par impletit spic. Am plins toate lucrurile pe care nu le-am avut niciodata si care trebuiau plinse. Apoi mi-am dat seama ca eram morti de mult, de cind cu copiii nostri pe care i-am asasinat rind pe rind, cu cutitele pe care ni le-am infipt unul altuia in bube si cu venele pe care ni le-am muscat reciproc. Venele mele albastre stateau marturie. “Proasto, ti-ai impletit degeaba suvite de par” spuneau ironic. Venele mele albastre care altadata plingeau pentru noi. Din care storceam mai de mult iubire picatura cu picatura, cochet, gingas, cu o dragalasenie cu fason. Venele mele albastre care acum ma privesc cu sictir. Urmele muscaturilor tale nici nu prea se mai vad, nu se mai vede nici o urma de-a ta pe mine. As putea sa le reproduc insa imi lipseste dragul infinit cu care ma singerai si ma muscai de maini si de picioare insemnindu-ma. Lama bisturiului e rece si usturatoare si ea nu stie sa alinte fiecare celula asa cum o faceau dintii tai. Moartea a venit abia acum, imbracata intr-un compleu mov si cu o manusa de dantela pe mina cu care taie. ” Hai, stringe-ti lucrusoarele si sa mergem, a inserat si s-a lasat frigul. Nu-ti lua multe cu tine, cit sa incapa in saculetul asta de pinza. Acolo unde mergem nu-ti trebuie decit vene bune si dinti ascutiti…”

Oare de cit timp am murit?

Am aflat acum, foarte tirziu ( dar sper ca nu prea tirziu) o poveste… o poveste cu o fetita, o poveste despre viata si moarte si despre tot ce poate fi intre, o poveste trista. Daca as fi capabila sa produc un text coerent as face-o, dar cum imi e imposibil momentan, o sa atasez povestea ei in fragmente, cu mentionarea surselor unde gasiti intregul text.

Cosmina Andreea Păun are 15 ani şi leucemie acută mieloblastică M1.[...] A ajuns la Budimex acum vreo 5 sau 6 luni. Pe atunci avea 14 ani şi era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic din Mizil. Între timp a împlinit 15 ani, în spital, şi a fost repartizată în clasa a IX-a la specializarea Matematică-Informatică de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil.
sursa: aici

Pe 13 mai 2009, Cosmina Andreea Păun, în vârstă de 14 ani, a fost internată în secţia de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul de Leucemie Acută Mieloblastică M1.
Pe 22 mai 2009 a început primul tratament citostatic. În urma primei etape de tratament a intrat în aplazie medulară cu neutropenie febrilă severă, trombocitopenie severă. Au urmat transfuzii de sânge repetate. La începutul lunii septembrie a început a altă cură de citostatice, apoi transfuzii de sânge. Urmează încă una, în octombrie 2009.
Pe 1 iulie 2009, de ziua ei, Cosmina şi-a dorit un tort. Cosmina a rămas cu dorinţa. Din 13 mai şi până în septembrie 2009, Cosmina şi mama ei au supravieţuit în spital din banii strânşi de colegii de la şcoală.
[...]
Cosmina are nevoie de un transplant. Mama ei, sfătuită de câţiva prieteni, a aflat că sunt şanse în străinătate. Diriginta Cosminei a scris unei clinici, în Italia. Au cerut 150.000 de euro pentru tratament şi transplant.În spital, Cosmina a făcut şi un abcces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu şi a fost operată. A făcut candidoză şi aspergiloză. Doar tratamentul recomandat de medic împotriva aspergilozei, cu medicamentul Fungizone, costă peste 300 de euro.

sursa: aici

[...]din 15 septembrie si pana ieri, 19 octombrie 2009, in contul Cosminei s-au strans aproape 10.000 de euro. Care se adauga celor 10.000 stransi de colegii si prietenii din Mizil. Doamna ajuta!
Dacă doriţi să o ajutaţi pe Cosmina:
Raiffeisen Bank – Agenţia Mizil, judeţul Prahova, str. Nicolae Bălcescu nr. 38, bl. 43 B
RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891
EURO: RO 57 RZBR 0000 0600 1205 5885
USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Neagu Steluţa (mama Cosminei) – CNP 2700509292085
Împuternicit: Neagu Mia (mătuşa Cosminei)
Domiciliu: sat Grădiştea, nr. 168, comuna Boldeşti, judeţ Prahova
Telefon Neagu Steluţa: 0723 914 273
Telefon Păun Cosmina Andreea: 0764 376 174

sursa: aici

Oare sa cresti inseamna sa te instrainezi? De tine si de ceilalti, de tot ce se intimpla? Daca ar trebui sa dau un raspuns doar pe baza observatiilor mele. Ar fi “da, normal”. Uita-te putin in jurul tau: vezi figuri cunoscute, fete cunoscute, dar despre care nu stii nimic. Nici macar cum ii cheama exact. Nici ce le place sau nu. Daca ar disparea intr-o zi, nu le-ai sesiza disparitia decit dupa foarte foarte mult timp, si atunci eventual la sugestia altcuiva…
Intorsaturile pe care le-a luat existenta mea ar spune “da”. Cind eram mai mica, la scoala, aveam foarte multi prieteni; mergeam impreuna in Hanul cu Tei frecvent, sau la unul dintre noi acasa, mincam chestii bune si ne uitam la filme la Sursi in living, beam ness cu Pepsi la Gigi, sau pierdeam vremea cu chitara si “rebelii” la Ionut. Ma jucam cu cosmetice cu Blanks si povesteam cite si mai cite cu Alexandra sau Georgi. Ieseam afara, sau mergeam in parc, la film cu Ral sau evadam la Schiulesti. Ceva s-a rupt la un moment dat… in anul 1 de facultate, aveam citiva prieteni cu care fusesem colega de meditatii; eram o grupa faina, credeam eu, si probabil si ei, foarte uniti ( acum daca m-as gindi putin as zice ca eram doar foarte foarte copii, inca, si nu depasisem nevoia de “afiliere” de la scoala, de a avea un “diriginte” sau pe cineva care sa ne organizeze). Pentru o lunga perioada de timp noi nu am avut sef de grupa, pentru ca eram egali…A fost frumos, ieseam dupa anatomie la un suc, mai ieseam in oras, mai mergeam la concerte, in parc, la cumparaturi sau la film. Credeam despre ceilalti ca sunt oarecum ciudati, desi ne cunosteam cu totii din vedere/ dupa nume.
In anul 2 am avut alti colegi, printr-o intimplare nefericita. Si am avut ocazia sa ne vad pe ” noi cei din anul 1″ din exterior… nu vorbeam cu nimeni, nu stateam decit intre noi, aveam universul nostru mic si propriu si nu ne interesa ca mai exista “ceva” in afara de el. Si ceva-ul era mare rau. Lumea credea despre noi ca suntem “fitosi”. M-am straduit, cu greu, sa ma adaptez la noua situatie; mi-era dor de prietenii mei si de viata “noastra”, insa nu prea mai aveam multe in comun in afara de cursuri; si asta a fost ocazia sa constat ca si la ei lucrurile se schimbasera putin si ca tot ce ramasese era mirajul anului precedent si amintirile mele. A fost dezastruos, ma simteam..prinsa intre 2 lumi paralele si fara nici un loc al meu. Asa ca am incercat sa ma apropii de polul care exercita mai mult magnetism… si incet incet am cistigat alti prieteni, mult mai diferiti fata de ceilalti, dar la fel de valorosi. In anul urmator am ramas in mare parte impreuna, in aceeasi formula, si lucrurile pareau ca merg spre bine.
Insa am facut exact ce face omu’ atunci cind ii e prea bine, adica m-am apucat sa stric ceva. O fosta colega de-a mea, Andrada, spunea ca a facut doua greseli fatale pina acum, in viata ei de facultate: prima a fost sa plece cind ii era bine, si a doua sa se intoarca avind credinta ca nimic nu s-a schimbat…. Ei bine, prima greseala am facut-o si eu. Din nu stiu ce motiv bizar a inceput sa ma agasese restul lumii, sa ma enerveze sentimentul asta de ” ma cunosc cu toata lumea”, sa stie toata lumea despre mine cind misc sau cind zic ceva, sa sa sa…. Si am plecat, intr-un loc pe care il credeam atunci “raiul pe pamint: eu si multi oameni pe care nu-i cunosc si care nu ma cunosc, carora nu trebuie sa le dau explicatii si care n-or sa-mi sesizeze lipsa intr-o zi. Cu promisiunea facuta mie ca nu o sa imi pierd prietenii si ca relatiile functioneaza si la distanta. Din nefericire nu a fost chiar asa…Da, nu ma cunosc cu nimeni, da nu imi simte nimeni lipsa, da pot sa fac ce vreau, dar din nefericire si “da ei sunt grupulete multe si mici inchegate, majoritatea dintre ele de 2 persoane”. E cam acelasi sentiment de “outsider” de acum 3 ani, doar ca ceea ce e altfel acum sunt eu, si nu mai am dorinta de a ma integra undeva. Imi lipsesc doar citeodata prietenii mei, dar am o lista luunga pe care sa ii trec asa ca….daca as sta probabil sa regret fiecare persoana pe care am pierdut-o in viata as trai grav in trecut.
Ei, dupa toata povestea asta, tu care ai crede ca e raspunsul la intrebare? Ai plecat de la copilasul cuminte cu multi prieteni, la adolescentul cu un grup al lui, si ai sfirsit aproape adult si, in cel mai bun caz cu o “jumatate” de moment linga tine si mult ” mi se rupe de restul”… Oare asta e instrainare? Nimic nu se pierde, totul se transforma; prietenia nu s-a pierdut ci s-a schimbat in ceva pentru care nu gasesc cuvintul acum; mai ramane sa te transformi si tu insa…

It’s the strings that I tie; I would rather just die go to hell and crawl back, then let it all go…

Happy birthday B & I.

Vreau sa-nalt castele de gindire, vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc….

Cind am inceput stagiul de respirator, ultimul din anul IV, eram extrem de incintata. Faceam doar “respirator la Filaret”, si, dupa cum avea sa ne zica ulterior si profu’, asta nu e de ici de colo. Bucuria n-a tinut mult insa ( de fapt, a tinut doar citeva ore din prima zi); la repartitia pe asistenti am aflat ca noi vom fi grupa ” sacrificata” care nu va face stagiul in Institutul de pe Viilor ci la pavilionul IV de linga parcul Tineretului. Asta dupa ce toata lumea ne laudase spitalul asta, asistentii, dotarile, cazuistica, modul de tratament al studentului, al pacientilor,tot, si dupa ce profu’ la cursul introductiv ne prezentase multitudinea de chestii interesante si oarecum unice pe care le fac ei acolo si ne vorbise despre laboratorul de polisomnografie…Trebuia sa mergem la mama naibii; nu mai ajungeam de acasa direct cu tramvaiul in 15 minute; trebuia sa batem distanta Zerlendi-Nasta; trebuia sa ne luam adio de la toate investigatiile si pacientii interesanti. Trebuia sa…. nici nu stiam exact ce trebuia sa, in afara de faptul ca trebuia sa “parasim cladirea”. Prima dezamagire a fost insa infinit mai mica decit cea de-a doua, pe care am avut-o cind am ajuns la locul respectiv.
Pavilionul IV Zerlendi al Institutului de Pneumoftiziologie Marius Nasta este undeva intre parcul Carol si parcul Tineretului, pe calea Serban Voda. Celalalt reper primit a fost “statia de autobuz Adesgo…. daca veti reusi sa treceti de parcul Carol, ca de obicei studentii se pierd pe acolo….”. Am ajuns in fata unei porti verzi, darapanate, in dosul careia se vedea ceva ce parea a fi o gradina. Am trecut de multe ori prin fata acelei porti si mi-am imaginat intotdeauna ca in spatele ei e o curte cu o casa parasita, napadita de plante si verdeata si unde nu mai locuieste nimeni. Imaginatia mea nu a fost cu mult departe de adevar, trebuie sa recunosc, avind in vedere ca inauntru locuiesc oameni ca niste umbre. Cladirea e o ruina, invadata de muschi si darimata de timp, cu tencuiala sarita, cu tocurile geamurilor scorojite de trecerea vremii, cu geamuri sparte si pereti crapati si cu pinze de paianjen prin colturi. Cu niste catei dormind pe treptele de piatra macinate de ploi si farimate de ani. Nici macar in clipa in care aveam in fata ochilor o lume “medicala” in desfasurare nu reuseam sa percep ideea ” acesta este un spital”. Acesta nu este un spital, aceasta este o cladire in paragina unde nu locuieste nimeni…
Inauntru e rece indiferent de cit de multe grade cu plus sunt afara. Oamenii de acolo nu au aer conditionat, nici geamuri termopan, nu au covoare sau parchet si nici vopsea lavabila pe pereti. Tocurile usilor si geamurilor sunt vopsite intr-un albastru trist si mincat de timp si de miinile care l-au atins, podelele sunt din piatra rece, iar peretii sunt zugraviti cu o vopsea atemporala, probabil dintr-un alt secol, scorojita si murdara. Impresia e de pustiu, de boala, de moarte. De apa care curge pe pereti si nu e doar o impresie. De miros urit, a statut, a urina, a inchis. De liniste, de singuratate, de pustiu. De frica. De nepasare. De tristete infinita….
Oamenii in halate albe care lucreaza acolo si-au incropit un mediu cit mai ospitalier printre umbrele bolnavilor care se preling pe pereti si prin colturi, prin intuneric, prin praf. In dreapta sunt tuberculosii, in stinga restul… In teorie. In practica nimic nu e la fel.
Sala noastra de clasa avea sa fie sala de mese. O incapere cu multe icoane pe peretii bolnavi, cu scaune bolnave cu musama murdara si taiata, cu mese subrede si pline de resturi de mincare si de lichide dubioase. Cu un dulap in care sunt inghesuite zeci de cutii cu fise medicale, rasfirate peste tot in micul lor spatiu dedicat dintr-un colt, pline de praf. “Bacililor le place praful, cartile vechi, copii; sa nu cumparati niciodata carti vechi de la anticariat, pentru ca sunt cea mai sigura sursa de transmitere….”In incapere miroase urit si rau, a ou fiert amestecat cu ceva nedefinit. E intuneric si umbra de la jungla de afara, care fereste cladirea de privirile trecatorilor, de lumea insasi, de existenta, de timp, de Bucurestiul anului 2009, care o izoleaza; e singura forma de izolare pe care o poti gasi aici, cea realizata de natura…
In prima zi m-am dus acasa si am plins. I-am spus mamei mele sa faca ceva sa ma ia de acolo, din sala de mese cu scaune taiate si pereti mizeri din cladirea darapanata acoperita de muschi si in care domneste umezeala. Am urlat, m-am tavalit pe jos, mi-am inghiti lacrimile de furie si de neputinta, de indignare si de frica. In prima zi nu am vrut sa ma mai intorc acolo niciodata. In prima zi am vrut sa uit de locul ala si i-am zis lui Dan ca ” o sa putrezim de vii in buncarul asta si odiosul o sa-si frece palmele mincindu-ne ficatii”.
Si cu toate astea m-am dus… am lipsit 3 zile in ultima spatamina din tot stagiul de 2 luni. Atit. M-am dus dimineata de dimineata in locul ala cu oameni nefericiti. E fascinant, e ca un castel in paragina din basme, din literatura fantastica a lui Eliade. E ceva atit de obsedant in verdeata de acolo, in felul in care se scurge ploaia pe peretii exteriori, udind parca totul pina la oase, e ceva atit de bacovian in locul ala, in mansarda cu praf de 3 degete domnind peste tot care vara, cind se tinea slujba in sala de mese ( care am uitat sa spun ca e si capela), devenea clasa noastra, cu terasa dind spre jungla, cu cani de cafea uitate de cine stie citi ani pe marginea unei balustrade, cu pui de pisica negri atirnindu-se ca niste diavoli peste tot, cu mos’ Portarul care parca sta acolo sa-ti zica ” Aicea nu locuieste nimeni”…

Pavilionul IV Zerlendi e un loc al nefericirii, al uitarii, al trecutului. E un loc asemanator cu pacientii lui, oamenii bolnavi de TBC ( desi spre surprinderea mea, in dormitorul femeilor erau foarte multe fete tinere, de 20-25 ani, zglobii si vesele, tusind sub paturi si ascultind muzica la telefon, imagine total opusa dormitorului barbatilor). E locul unde la baie curge apa pe pereti si in niste obiecte sanitare de tabla, precum caloriferele vechi de fonta si unde “izolare” inseamna o camaruta. E imaginea pe care n-am s-o uit niciodata, a unei umbre legate de pat cu propriile asternuturi, pijama si cravata,intr-o mizerie deplorabila, cu ultimele fire de par ravasite pe crestet, scaldat in sudori si cu o privire neagra atit de goala in care nu mai licarea nimic decit moartea; e imaginea unui alcoolic in sevraj trimis acolo de la un mare-spital-universitar pentru “suspiciune de tuberculoza”, care a murit de tristete inecata in alcool si fara nici o farima de tuberculoza in oase.

As fi vrut enorm sa pun o poza proprie, asa cum am vazut eu lumea de acolo, insa nu am fost capabila sa fotografiez ceva vreodata desi locul urla cu disperare dupa asta. Orice lucru iti striga, te implora, ” fotografiaza-ma si arata-ma lumii”. Am gasit in schimb un reportaj al unei televiziuni, la o simpla cautare in google dupa ” pavilionul IV Zerlendi”. Curiosii il vor gasi si ei cu siguranta.
Fotografia care insoteste postul este gasita pe net la o cautare intimplatoare, pe un forum de fotografi amatori.

Ma intreba cineva astazi unde as merge ca turist sau unde as duce un turist in tara noastra cea frumoasa, ce i-as arata, adica…. Nu, nu dati pagina, nu e un post acid la adresa ministerului turismului, nu e nici despre politica si nici nu o sa scriu ceva, de rau sau de bine, de elena udrea. E un entry care nu are nici o treaba cu politica, cu politicienii sau cu altceva de genul asta. E un post despre locurile frumoase din Romania, fara sa o preaslavesc sau preamaresc in ” the land of choice”.
Deci, locuri minunate pe care imi doresc sa le pastrez in sertarasele memoriei si unde as vrea sa ajung sa fac niste poze faine; in ordine absolut intimplatoare, iata-le: Sapanta, Sibiu, cetatea de la Aiud, Sighisoara, Brasov, Cluj, castelul Huniazilor, Alba Iulia, Castelul Bran, cetatile dacice, cetatea Poienari, Cavnic, de fapt, toata Transilvania asta minunata si frumoasa, de care m-am indragostit iremediabil, care mi-e atit de straina si totusi atit de aproape…
Sunt sigura, convinsa ca exista o multime de alte locuri minunate in tara asta ( manastirile din Moldova, cetatea Sucevei, toate locurile frumoase din Valcea si Arges si Prahova- Sinaia, Sinaia pe care o iubesc atit de mult, Delta Dunarii, ruinele din Constanta, Vulcanii Noroiosi, defileul Dunarii de la Orsova, si cine stie cite si mai cite pe care le-am omis, de care nu stiu si pe care poate nu le voi vedea niciodata), insa cred cu tarie ca daca m-ar ruga cineva sa-i arat locuri frumoase din tara mea, i-as arata Transilvania, cu mindrie pentru fiecare lucru, de la firul de iarba care creste incet la ultima piatra de pe un drum de tara.
Erdély. Siebenbürgen. Ardeal. Oricum i-ai spune,adevaratul “land of choice”.

Iti amintesti demult cum ne uitam
Cum timpul trece si noi nu observam
Si cautam ceva ce nu stiam
Iti amintesti tot aici eram

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?

Iti amintesti cuvinte si taceri
Era demult sau poate era ieri
Iti amintesti, eram pe-acelasi drum
Era demult sau poate e acum

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

Close the door, leave the cold outside
I don’t need nothing when I’m by your side
We got something that’ll never die
Our dreams, our pride

You were born to be my baby…

a venit toamna, toamna cea frumoasa cu ploi si nori si frunze si tonuri minunate de mov si auriu si rosu-caramiziu, cu carti si cu tristeti monumentale si fructe colorate, cu fete cu ghete si umbrele si miros de must. a venit toamna cu nichita si alifantis,cu baltoace si cu dimineti reci si cafele fierbinti ca iadul, negre ca noaptea si amare ca….ei bine, amare ca toamna.
a venit toamna… acopera-mi inima cu ceva. sau inveleste-o macar intr-un ziar, sa-mi tina de cald in noptile reci.

Ministerul Sănătăţii schimbă modul de organizare a Rezidenţiatului şi dă posibilitatea tuturor absolvenţilor de medicină să obţină o specialitate

Începând cu 2010, noul sistem de pregătire prin rezidenţiat va permite tuturor celor 2 300 de absolvenţi ai facultăţilor de medicină din România să poată avea drept de liberă practică şi să se pregătească în diferitele specialităţi necesare desfăşurării în bune condiţii a actului medical.

Dr. Ion BAZAC, ministrul Sănătăţii va prezenta astăzi, 26 august 2009, Guvernului României proiectul de Ordonanţă privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului care va aduce, începând de anul viitor, o serie de modificări actualei forme de desfăşurare a acestuia.

“Programul de rezidenţiat avea nevoie de o adaptare realistă la condiţiile actuale. Sănătatea nu va mai produce medici specialişti fără o corelare cu nevoile din Sănătate. În plus, de anul viitor niciun tânăr medic nu va rămâne în afara sistemului. Noua formă a programului de rezidenţiat reprezintă un pachet de măsuri prin care să protejăm investiţia fiecărui medic şi a sistemului de sănătate în cadrele medicale şi prin care să creştem nivelul de pregătire al acestora”, a declarat dr. Ion BAZAC, ministrul Sănătăţii

Din anul 2010, pregătirea în Rezidenţiat se va face descentralizat în toate cele 12 centre universitare medicale, acest lucru ducând la scăderea migraţiei medicilor între diferite regiuni ale ţării.

Mai mult, actualul proiect de ordonanţă permite lărgirea bazei de pregătire pentru toţi absolvenţii facultăţilor de medicină şi obţinerea dreptului de liberă practică după efectuarea unui stagiu de pregătire cu durata de 3 ani, aşa cum prevăd normele europene. Astfel, cei aproximativ 1200 de absolvenţi de medicină care anual nu reuşesc să obţină un loc la rezidenţiat vor putea să opteze pentru continuarea pregătirii postuniversitare, specializându-se în medicina de familie. În numeroase localităţi din ţară nu există medici de familie, iar în multe spitale nu există medici de specialitate în diferite domenii. Actuala legislaţie nu permite pregătirea medicală în vederea obţinerii dreptului de liberă practică sau obţinerea unei specialităţi pentru toţi absolvenţii facultăţilor de medicină.

De asemenea, se va modifica şi modul în care se desfăşoară examenul, renunţându-se la cel de tip grilă, acesta fiind înlocuit cu o probă scrisă şi un interviu. Interviul va avea şi rolul de orientare profesională.

Astfel, intrarea în examenul de Rezidenţiat va fi mult mai permisivă, însă examenul de obţinere a diplomei de specialist de la finalul pregătirii va fi mult mai sever decât în prezent.

Pentru prima oara numărul locurilor scoase la concurs va fi corelat real cu necesarul de specialişti pentru fiecare specialitate şi cu posibilităţile spitalelor clinice de a-i pregăti.

Mai mult, Centrul Naţional de Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucuresti va infiinţa Registrul Matricol Naţional al Rezidentilor, astfel încât autorităţile să poată urmări parcusul pregătirii profesionale a fiecărui absolvent de medicină.

sursa: Ministerul Sanatatii